6 septembrie 2016

E prima dată când mă simt în completă disonanță cu trupul meu. Am fost trădat. Pe nepusă masă, acest sac organic s-a întors împotriva mea și a lui. A decis, practic, să se sinucidă, născând o masă amorfă de celule gata să invadeze fiecare organ în orice moment pentru a mă omorî. Complet independent de mine. Desigur, am nervi întinși pe tot corpul și pot controla mișcările membrelor mele, pot simți durerea, îmi este afectată gândirea când sunt bolnav sau obosit, dar nu iau nicio decizie în privința anumitor mușchi viscerali sau a organelor, cum ar fi inima. Nu hotărăsc cât sânge să produc, nici tipul hormonilor, nici în ce fel să fie dizolvată mâncarea. Toate astea sunt străine de mine. Iau forma unei entități care controlează parțial un trup și care, la rândul ei, este controlată parțial de acest corp. După atâția ani, am realizat cât de străină este relația dintre mine și grămada asta de oase. Nu înțeleg și nu sunt conștient de atât de multe lucruri pe care le face, de parcă conștiința mea nu e altceva decât un parazit de care organismul-gazdă s-a săturat și e gata să plătească cu propria existență deratizarea finală. Tumoarea nu o mai simt după operație. Înainte percepeam o presiune vagă în dreptul pectoralului stâng, acum nu știu unde e, oricât m-aș uita pe PET Scan, nu o simt, o știu doar pentru că medicii mi-au spus că este acolo. La fel de străină îmi este și vindecarea. Nu simt dacă malformația crește sau se micșorează. Uneori mă mai înțeapă niște mușchi în zona pieptului, dar nimic semnificativ. Este prima oară în viața mea când sunt sceptic în privința a ceea ce trebuie să fie cea mai profundă relație pe care o poți avea cu cineva pe lumea asta, a ta cu propriul tău trup. Mă întreb cum se simt cei care sunt bolnavi mintal. Cum o fi să te lupți cu propria ta minte?

M-am trezit cu noaptea în cap pentru dezinfectare. Numai că în acest salon cu vedere de pensiune nu există duș, ca în partea cealaltă. Această facilitate era comună pe palier. Fără prea multă tragere de inimă, am traversat holul pentru a ajunge la baie, o încăpere cât o cameră de gazare, unde zăcea în singurătate un căruț cu rotile. Am realizat că probabil acolo sunt spălați toți pacienții prea slăbiți pentru a se curăța singuri. Speram să fie totul curat. Căruțul l-am împins într-un colț și am realizat că podeaua e în pantă spre scurgere. M-am orientat să văd unde sunt frânele și l-am țintuit locului. Cel puțin era mai simplă procedura cu perfuzia, pentru că nu trebuia să mai închid nicio ușă peste furtun, dar mă simțeam cam ciudat, ca și cum aș face exhibiționism, cu toate că exista o ușă care se închidea. Însă auzeam tot ce vorbeau asistentele pe hol, iar încăperea era neobișnuit de spațioasă, de parcă mă dușuleam în Parlament. Ajunsesem să mă dau cu lichidul dezinfectant peste tot, astfel că eram plin de clăbuci, când s-a luat lumina. O beznă ca-n fundul iadului. Nu știu nici acum dacă s-a întrerupt curentul sau cineva a atins întrerupătorul din greșeală, însă eu am țipat și blestemat în toate limbile până a revenit la loc. Când am ieșit de la duș, m-au întrebat asistentele dacă sunt OK. Îmi venea să le plesnesc.

De acum eram gol-pușcă sub cămașa de operație, la indicațiile precedente ale unei asistente. Psalmul 23, Deșteaptă-te române, Treceți batalioane române Carpații etc. Veniseră doi brancardieri. Unul dintre ei era chel și avea capul ca un ou, cu o privire de famen și niște ochelari rotunzi și hipsterești. Din câte știu eu, regula spune că, dacă ai capul pătrat, ai nevoie de ochelari cu ramă rotundă, dar dacă ai capul rotund, ai nevoie de o formă dreptunghiulară. Însă lui îi stătea foarte bine și părea un intelectual serios, nu un individ care plimbă pacienți toată ziua. Am început raliul prin spital. După ce am coborât din lift la un etaj oarecare, Will Hunting s-a mai uitat o dată la fața mea pentru a-i memora cele mai mici detalii, necesare cărții pe care o scria în secret, eu am făcut la fel pentru jurnalul meu, și mi-a explicat că urmează să intrăm într-o încăpere unde e foarte multă lume și să nu mă sperii. Gestul său m-a umplut de respect, câtă grijă din partea acestor oameni, câtă considerație pentru aproapele pe care îl au în grijă. N-ai fi văzut așa ceva în România în vecii vecilor. În spatele ușilor era o babilonie, parcă aș fi intrat într-unul dintre tablourile lui Bosch, pe Verbal Fight. Doctori, rezidenți, asistente și brancardieri vorbeau unii peste alții ca la bursa din New York. Dumnezeu știe ce ziceau, îmi imaginam că era piața organelor.

Nimeni nu părea să bage de seamă că am intrat, deși erau nevoiți să se lipească de pereți pentru a-mi face loc să trec. Eram o altă bucată de carne dusă la descusut și cusut. Din antecamera comerțului cu pacienți, am pătruns în sala de operație. Aici era așa frig, încât mă pregăteam să-i aplic o directă de dreapta primului care ar fi început cu: „Let it go.” În cămășuța mea simțeam cum bate crivățul, dar imediat mi-au aruncat pe mine un cearceaf fierbinte, care m-a făcut să mă simt foarte bine. Pe ceea ce presupuneam a fi masa de operație era o cuvertură de plapumă în care băgaseră un fel de suflantă cu aer cald, așa încât bucata de pânză se zbătea întocmai ca mascotele pneumatice publicitare.

Am făcut trecerea de pe pat pe masa de operație, încercând din răsputeri să-mi păstrez demnitatea de privirea asistentei, însă fără prea mare succes. Masa pe care mă puseseră era în formă de cruce. Nu aveam loc să-mi țin mâinile pe lângă mine, pentru că ele trebuiau să stea la dispoziția personalului, întinse pe brațele crucii. În sală erau doar asistenta și anestezistul. Mi-au pus o mască pe față și mi-au spus să nu mă impacientez pentru că e doar oxigen. Meditam la senzația de claustrofobie în timp ce asistenta îmi schimba perfuzia. M-aș fi așteptat la numărătoare inversă, dar în schimb, fără nicio avertizare, a început să vină un gaz care îmi inducea o stare de leșin.

Am tras de două ori și gata, eram pe partea cealaltă. Abis absolut, cel mai profund somn, ca cel de dinainte de a te fi născut. Mă întorsesem la origini.